"Dacă n-ar fi iubirea, m-aş teme de viaţă ..."

*e un text scris 1,5 ani in urma in cadrului concursului "Ars adolescentina" si care reda perfect starea acelei "eu" care a fost


   Patul zace sub mine cu o mulţime de haine împrăştiate. Lumina camerei începe încet, încet să îşi piardă din intensitate. Liniştea deranjantă este spartă doar de sunetele copleşitoare ale televizorului. “So I am running away, I am leaving this place…” Aceeaşi cameră , dar mai bolnăvicioasă şi friguroasă.  Mă simt sleită de puteri. Mă ridic din comoditatea absurdă şi mai iau o gură din cafeaua rămasă de azi dimineaţă. Pe ritmurile muzicii mă îndrept tremurînd spre fereastra cu al cărei peisaj dezolant m-am obişnuit demult. Îmi lipesc fruntea de geamul murdar. Plouă ... 

 

..plouă cu picaturi mari de primavară. Îmi place ploaia, ea ma pune pe ginduri...

   Urmaresc amurgul umed şi inţeleg, sunt unica care vede aceşti nori singuratici care curg spre infinit. Îmi place ploaia, aceste picături care parcă dansează hipnotic acolo, la înalţimi... şi cad, peste ochii mei, peste buzele mele, peste sufletul meu, peste tot ceea ce doare, peste amintirea care moare. Stau sub ploaie şi ascult acest zgomot monoton al picăturilor de durere, ce cad pe clapele pianului. Acum şi aerul are alt gust şi cerul deja nu miroase a primavara... de ce? Căci iubirea nu mai e in viaţa mea, am fugit de la ea ca de la o amantă care cerea mai mult decît îi puteam oferi. Uneori îmi pare că regret acest fapt, poate a fost facut din frică... din frică de a mă maturiza... de a simţi ceva mai mult ca o simpla pasiune. „Simple obsession”... 

   Urmaresc ploaia şi simt, mi se scurge o lacrimă singuratică pe fondul de ten. Rimelul se întinde până la bărbie. Nu am nici o reacţie, doar plâng… Mai calm ca niciodată. Firea mea vucalnică este astupată complet de melancolia în care stau îngropată. Mă simt bine aici, ascunsă, protejată de această lumină difuză şi tacerea copleşitoare. Ploaia încetează. Mă aşez pe pervaz, mîninc o bomboana în speranţa să mi se ridice dispoziţia şi privesc oamenii care încep să apară pe stradă... un spectocol de pontomime ciudate. Unii merge ingînduraţi neobservind nimic în jurul lor.  În ochii lor se oglindesc mii de gînduri, intrebari...

Mix of Feelings”

Fericire.Tristete.Ură.Zîmbet.Lacrimă.Indiferenţă.Sau nu... Fiori.Liniste.Speranta.Frustrare.Vreau.Nu e ajuns.Pot.Sigur?Incredere.Deziluzie.Aşteptare.Dezamăgire.Semn.Muzica.Va fi.Ba nu.Ba da.Ai vrea tu?Desigur.Ciudat.Normal.Cred.Te minţi.Calm.Emoţii.Gelozie.Nervi.Explozie...!

Omenirea este cruda, ea lupta, ucide speranţele, urăşte, invidiază, … unicul lucru care poate astupa aceste păcate e dragostea. Anume asta am observat în mimica unui trecător. Avea în mînă un buchet de primavară, mireasma căruia mă îmbăta de la o singura privire. Am vazut după ochi, se gindea la ea... Cum ar fi făra ea? Cine ar mai face atîtea aburi în baie? Cine ar înşira toate nimicurile pe etajere, cînd deodorantul şi after-shave-ul lui mai nu cad de pe un colţ? Cine ar lenevi în pat o jumătate de ora după ce sună ceasul pentru ca apoi, în zece minute, să răscolească toată casa pentru a-şi căuta hainele? Oare de ce simte nevoia să o vadă în fiecare zi? De ce ar vrea să fie mai aproape de ea, chiar şi atunci cînd o ţine în braţe? De ce alături de ea face lucruri pe care singur nu le-ar fi făcut niciodată? Cum a reuşit să-l schimbe? Oare ce simte pentru ea, e iubire? Probabil. Ce înseamnă de fapt iubirea? Dacă iubirea înseamnă să fie fericit pentru că ea e fericită, dacă iubirea înseamnă să meargă cu ea la cumpărături şi să nu se plictisească, dacă iubirea înseamnă să se trezească noaptea doar ca să o privească dormind, dacă iubirea înseamnă să bea cu plăcere cafeaua făcută de ea, deşi e atât de amară...înseamnă că da, o iubeşte! Şi de ce pierde vremea gândindu-se la lucrurile acestea? Nu, nu pierde vremea atunci cînd se gîndeşte la ea, e fericit în acest moment, dar ar putea să mai facă şi alte lucruri, sunt atîtea pentru care chiar ar trebui să-şi facă griji... Oare şi asta înseamnă iubirea? Să nu se poată gîndi la altceva? De ce o sună mereu de la serviciu ca să o întrebe dacă s-a îmbrăcat gros, cînd ea nu are decât o bluză  subţire? Dar bine, sunt doar nişte lucruri simple... prea simple… dar nu spunea cineva că iubirea se manifestă tocmai prin lucrurile simple?
De ce să-i facă tot felul de declaraţii,cînd poate să-i lase un bileţel înainte să plece cu prietenii : ”Am plimbat eu câinele. Sunt fructe în frigider. P.S.Te iubesc!” ? Ce  s-ar întîmpa daca toate acestea întrebări n-ar exista? ... viaţa ar pierde orice voloare. E insuportabilă existenţa printre trădări, dezamăgiri şi minciuni. Dacă n-ar fi iubirea, m-aş teme de viaţa...

   Mă  simt dusă de gînduri... acolo realitatea mă izbeşte cu amintiri… e trist cînd ai încredere în cineva şi afli în final că totul a fost doar un spectocol… că cineva s-a jucat cu mintea ta… a încercat să pară că este cel care te poate face fericită, cel care nu te va lăsa niciodată să cazi pradă suferinţei... Mă întreb, oare de ce ne amagim? dorinţa de iubire este atît de puternică încît pur şi  simplu transformăm chiar şi defectele celui drag în calitaţi, greşim amarnic… şi ne mirăm de ce suferim? Iubirea  ar trebui să genereze armonie, lumină, căldură şi multe emoţii pozitive... dar adesea devenim victime dragostei… cum a spus Eminescu “Iubirea e un lung prelegiu de dureri/ Si mii de lacrimi nu-i ajung/ Si tot mai multe cere”. Acum înţeleg cît de mult avea el dreptate …” I am fine, there's no symptom of decline. Don't seem to be hurt, I've been live in off a lie in a sense I betrayed my own heart and my mind. It's my life…”  sunetul telefonului îmi întrerupe gîndul. Nu ridic receptorul. Nu am chef de vorbă. Ştiu, e colega mea de clasă care-şi face griji neştiin de ce n-am venit nici azi la ore.Zîmbesc, totuşi cineva se mai gindeşte la mine...

În spectacolul pe carel urmăream erau şi alţi actori, care mergeau vioi zîmbind tuturor trecătorilor. Am fost surprinsă de o fată de vrio 7 ani. Era o blondă cu ochi de culoarea cerului şi nişte steluţe stălucind din ei, cu un zîmbet atît de sincer pe care îl poate avea doar un copil. Avea o rochiţă roză şi pantofiori albi. Semăna cu un înger deabea a coborît pe pamînt. M-a observat în fereastră şi mi-a furat privirea.A vazut acea mimică tristă şi machiajul de ieri care deja mai mult semăna cu o mască de clovn singuratic ... mi-a zîmbit şi mi-a facut din mîna. Am simţit cum o rază de lumina a pătruns în sufletul meu şi asemenea unui impuls electric mi-a pornit inima să bată din nou. Copii sunt acei care dăruie dragostea lor tuturor fără a cere ceva înapoi. Ei sunt fiinţe haioase, care fac şi spun ce vad şi ce aud în jurul lor. Şi de multe ori, spun lucruri atît de simple, dar profunde, încît te intrebi de unde le cunosc!? Un pitic de 8 ani a spus “Dragostea este… cînd spui cuiva ceva rău despre tine… şi  ţi-e frică, că n-o să te mai iubeasca din cauza la ce ai spus… şi apoi cealaltă persoană te surprinde iubindu-te chiar mai mult” în aceste cuvinte, adesea mă regasesc şi asta pare hazliu. Cum aceste fiinţe care abia încep a percepe lumea atît de simplist şi explicit pot vorbi despre cele mai misterioase şi complicate lucruri? O frază care într-adevăr m-a şocat prin realitatea ei, a fost spusă de o fată de 10 ani “La prima întalnire, ei îsi spun numai minciuni unul altuia şi asta îi face suficient de interesaţi să se mai vada şi a doua oară.” Copii au felul lor de a vedea lumea, ei nu complică lucrurile şi sunt singurii cărora nu le este frica de adevăr. Îşi zidesc fericirea pe visuri, iar poveştile în care binele învinge răul fac parte din realitatea lor. Dar din păcate, sunt copii care trebuie să lupte pentru apărarea propriilor drepturi, copii pentru care dragostea înseamnă atît de mult tocmai pentru că le lipseşte. Copilul care nu ştie ce e atenţiea şi grija părintelui nu are copilarie, nu are  viaţa… există pentru a supravieţui, pentru a demonstra lumii că viaţa lui are sens. El trăieşte într-o realitate crudă unde nimeni nici o dată n-o să se aplece ca să-i lege şireturile. Dacă în viaţa fiecarui copil ar lipsi dragostea, lumea basmelor ar rămîne a fi doar cuvinte fară sens, paleta colorată a pictorului s-ar transforma într-o buchie alb-negră, fabricile de bomboane şi jucării s-ar acoperi cu păiangenişul timpului… dacă din copilărie n-aş afla ce e dragoste, m-aş teme de viaţă! De acea lume a maturilor, crudă şi nemiloasă. Care cu uşurinţă nimiceşte visurile copilăriei fară a lăsa nici o speranţă de viitor. Dacă n-aş şti dragostea părintească, m-aş teme de viaţă…  

    M-am simţit dusă de gînduri... “Dare to dream”... simţeam nevoia de a visa la ceva depărtat de realitate... locul unde soarele roşcat răsare în fiecare dimineaţă pe cerul indigo... unde copacii cresc cu rădăcinile în sus, căci aşa e mai uşor să culegi fructele... unde corpul îmbibă mireasma florilor în fiecare zi cu o pasiune tot mai mare şi mai mare... unde nu există limită pentru fantezie... ci doar... vibraţii fine în aer...muzică ... sunete ciudate... sunetul telefonului? Din nou? De ce nu înţelege lumea că nu am nevoe de ea? Explodez !!! e insuportabil acest sunet... izbesc telefonul de perete... şi ma scufund în tăcere... De ce mă închid în aceasta lume? mă tem de viaţă… de problemele care pot apărea. Dacă n-o să fiu in stare să le rezolv, şi nimeni n-o să fie alături pentru a mă susţine? De fapt, omul învaţă din greşeli, orice se face e spre bine… mi-au trebuit cîteva clipe ca să înţeleg că nu am dreptate. Am strins rămaşiţile portabilului de pe podea. În pofida prin ce a trecut, totuşi lucra. Am cules numarul atît de cunoscut... simţeam nevoea să-i aud glasul. Ea ştia cum să mă facă să rîd....Indiferent de atmosfera dominant în suflet. E cea care dacă  sunt suparată şi o sun, nu mă respinge. Ămi place cineva... şi cînd vorbesc cu  ea, cu acea  prietenă adevărată, e singura  care mă ascultă... fără să mă respingă cînd vorbesc incontinuu despre el.... că aşa suntem noi femeile, cînd ne descarcam, ne simţim deja mai bine şi găsim jumate din soluţia problemei care ne frămîntă. Pentru aceste fapte o iubesc mult si pentru faptul că ea mă inţelege... şi m-a învăţat că atunci cînd îmi e greu... să nu fac altceva decît să zîmbesc.   Este omul care nu mi-a dat niciodată ocazia să mă îndoiesc de bunul simţ, sinceritatea şi dragostea cu care tratează prietenia noastra, pentru care, nu ştiu de ce, înca nu pot sa-i multumesc aşa cum se cuvine. Sper doar să ştiu şi eu a-i raspunde cu aceleaşi gesturi la înălţimea celor primite din partea sa. Ţin mult la ea şi dacă n-ar exista această dragostea prietenească, m-aş teme de viaţă… Cuvintele ei atît de banale, dar atît de necesare în acel moment, au fost ca o palmă peste faţă care m-a readus la viaţă… ”Soon I know I'll wake from this dream”              Într-o lume ideală, visul fiecaruia dintre noi ar putea să devină realitate. În lumea în care trăim, nu putem decît să sperăm că tot ceea ce facem, ne va ajuta la un moment dat, că măcar o mică parte din ceea ce visăm, poate să fie o părticică a realităţii. Ciudat, dar în acelaşi timp, extrem de real. Încercăm disperaţi să ne gasim un echilibru. Să gasim acel punct de sprijin din viaţa noastră care să ne ajute să mergem mai departe ca să ne putem îndeplini visurile copilariei. De multe ori punctul fix devine un stîlp, un ideal, care rugeneşte in timp, iar în bătaia vîntului şi a ploii se transformă în praf. Lăsăm pulberea să zboare în drumul păsărilor călătoare şi …o luăm de la început. Dar, oare  merită efortul de a construi încă un stîlp care se va sparge din nou?  De ce să nu confecţionăm un zmeu din hîrtie? Aflat la îndemîna vîntului, el are o stabilitate de invidiat prin sfoara ce ramîne legată de mîna noastră. Obţinem echilibru şi libertate. Libertatea de a te lăsa în bătaia vîntului, şi stabilitatea de a te împotrivi unui vînt neprielnic. 

  

  Am coborît de pe pervaz, am făcut un duş răcoritor, am îmbrăcat culorile primăverii,    m-am apropiat de oglindă… şi, am zîmbit! 

   Am părăsit bezna ce mă sugruma! Ştiam, după uşă mă aşteaptă o lume a noilor emoţii, trăiri. O lume care mi-a pregătit un dar. Ceva ce am pierdut. Anume din acest motiv viaţa nu mai avea nici un sens. Caci doar cind iubeşti  chiar şi tăcerea e plină de lumină, avînd un anume farmec… Iubirea sinceră şi profundă nu are nevoie de vorbe multe… Iubirea nu conştientizează, nu ascunde si nici măcar nu ignoră defectele, ci pur si simplu le arde… Iubeşti pe cineva atunci cînd ai ajuns sa vrei sa-i dai ceea ce ai mai bun şi hotărăşti să i te dai pe tine insuţi…  Dragostea e magiea fara care lumea nu ar exista.. Dragostea e prima rază de soare a dimineţii. Dragostea e ploaia răcoritoare după o zi de căldură insuportabilă... e prima floare a primăverii... e primul cuvint rostit de bebeluşul atît de mult aşteptat... Dragostea e glasul persoanei iubite dupa o lungă tăcere, dragostea e privirea senina a copilului, dragostea e cuvintul dureros, dar atît de necesar al prietenei... Avem o singura viaţă şi e păcat să trecem prin ea, fără să iubim, măcar o singură dată, cu adevarat… Poţi da fără iubire, dar nu poţi iubi fără dăruire… Dragostea este singurul lucru care poate fi împărţit la infinit fără să se micşoreze… Dacă n-ar fi iubire, m-aş teme de viaţa!

                         

“In a world of shadows, she found the light of life”…