“Poezia e un vesmint in care ne imbracam iubirea si moarte”

   Urmăresc cum respiră adînc amurgul umed. Sunt cufundata in meditatii provocate de viata care ultimul timp si-a pierdut simtul umorului. Nu cred ca e întîmplător. Poate ca ea vrea sa imi dea o lectie, din experientele prin care trec voi avea de invatat multe, ma vor face mai puternica, nu atit fizic cit spiritual. Imi amintesc cum in copilarie adesea ma piedeam printere oameni straini in diverse locuri publice, dar mereu eram sigura ca va aparea o mina ce ma va conduce la parinti. Acum ma pierd printer propriile ginduri. Ar fi bine daca ma-ar gaseasi cineva.  Stau aşa, coplesita de ginduri si iluzii. Inspir aerul racoros al vintului de seara. Aud un glas ce-mi sopteste domol: “Nu dispera niciodata, caci intunericul nu poate exista fara lumina. Exista intotdeauna un raspuns sublim la orice nevoie umana. Toate lucrurile devin posibile pentru cel care crede in posibilitate. Ridica-ti privirea in directia justa si utilizeaza numai legile adevarului”. 

    

   Revin acasă şi incerc să gasesc o inspiratie, un impuls spre un gind pozitiv. O sursa de lumina in tacerea noptii. Aprind o luminare si merg spre camera din fundul casei. In camera uitata de timp, unde si-a gasit adapost dulapul stră-bunicii. Ea era o adevarată amatoare a carţilor, caci vedea in ele o lume aparte, lumea calatoriilor departate si  dragostei adevarate căreia nu-i e teama nici de foc, nici de sabii. Ea spunea: “Aceea ce se întinde în urmă și aceea ce se întinde în fața noastră sunt mărunțișuri în comparație cu ceea ce se ascundea dupa usa dulapului.”Eu însa, ştiam doar un singur lucru, acolo o sa gasesc adevarata hrana pentru spiritul meu istovit.

   Deschizind dulapul am vazut o multime de carti de diferite dimensiuni si culori. Aveam impresia ca fiecare din ele ma cheama, fiecare are nevoe de o a doua viata, de o a doua rasuflare. Am decis sa aleg doar una. O carte comparative mica, cu pagini galbene si prafuite, cu o coperta de culoarea maro si o inscriptie .. “Поезий”, editata in 1956 la Chisinau.

   

  La inceput am fost dezamagita, prefer mai mult proza, caci e mai clara. Apoi insa am inteles, la moment am nevoie anume de poezie, caci anume ea, prin intermediul cuvintelor si frazelos “sofisticate” pune in miscare imaginatia noastra si trezeste sentimentele ascunse. Ea nu trebuie inteleasa, poezia trebuie simtita.

La inceput, rasfoiam cartea ca o copila cu speranta de a gasi ilustratii, dar in zadar, doar litere, multe litere ce se legau in cuvinte, acelea in fraze, iar frazele in texte. Unele voluminoase, altele din contra. M-am oprit la pagina 97, poezia “Dragostea mea” de Magda Isanos:

Eu ştiu că tu nu meriţi dragostea
şi-mi place totuşi să ţi-o dăruiesc;
dar parcă bolta merită vreo stea,
şi totuşi câte-ntr-însa s-oglindesc...

Nu meriţi iarăşi clipele de-acum
şi gândurile bune câte ţi le-am dat,
dar parcă merită noroiul de pe drum
petalele ce peste el s-au scuturat?

Iubirea însă e ca soarele,
care rămâne pururea curat
şi după ce -milos- i-a sărutat
leprosului, pe uliţă, picioarele...

   Iubirea, e cel mai frumos lucru catr l-am vazut in vise. Iuberea e lumina soarelui si zimbetul mamei, iubirea e o floare rasarita in pustiu, un git de aer proaspat in lumea contemporana. Si cu cit persoana e mai barbara, mai inchisa si mai rece, cu atit mai tare ea are nevoe de aceasta simpla dragoste umana. Sa nu va fie frica, chiar si animalul salbatic ramane dezarmat in fata mingiierilor. A iubi, inseamna a fi fericit daor deaceea ca el e fericit. Simteam cum tremura miinile, inima mea bate mai tare si rasuflarea devine mai grea. Un val de amintiri … 

Fericire.Tristete.Ură.Zîmbet.Lacrimă.Indiferenţă.Sau nu... Fiori.Liniste.Speranta.Frustrare.Vreau.Nu-mi ajunge.Pot.Sigur?Incredere.Deziluzie.Aşteptare.Dezamăgire.Semn.Muzica.Va fi.Ba nu.Ba da.Ai vrea tu?Desigur.Ciudat.Normal.Cred.Te minţi.Calm.Emoţii.Gelozie.Nervi.Explozie...!

   Am inchis cartea, am aruncat-o pe masa si am facut 2 pasi in urma. Fiorii au trecut pe corpul meu rece. Urma o tacere inebunatoare. Nu-mi puteam stapini emotiile. Un foc de tabără părăsita, ce fumega-ndelung pe un munte singuratic, retras din lume şi din mine. Adesea l-am auzit cum se înfiripă din pietrişul stâncii... un vuiet mut din care acum a ţâşni un tunet.

Pulsul isi reveni la normal. Eu am facut o adinca respiratie ca un val de aer sa treaca prin mine si o data cu expiratia sa scoata toate acelea emotii aduse de amintirea timpurilor pierdute. Acum eram gata sa continui aceasta calatorie prin meleagurile poeziei. M-am asezat la masa. Am deschis cartea la poezia “Amurg” de George Bacovia. Am auzit despre acest poet, renumit prin imaginile sumbre si misterioase ale simbolismului ce le creaza. 

Ca lacrimi mari de sânge
Curg frunze de pe ramuri, -
Şi-nsângerat, amurgul
Pătrunde-ncet prin geamuri.
Pe dealurile-albastre,
De sânge urcă luna,
De sânge pare lacul,
Mai roş ca-ntotdeauna.
La geam tuşeşte-o fată
În bolnavul amurg;
Şi s-a făcut batista
Ca frunzele ce curg.

   Moartea. Cita durere intr-un singur cuvint. O simpla, banala durere, dar care te doboara complet. Ea nu intreaba, ea vine si pune punc. Nu e punc si virgule si nici macar trei puncte, e punctul final care intretaie orice speranta la viitor. Moartea persoanelor apropiate, te pune sa-ti revezi propria viata. Este ea  valoroasa si are dreptul la existenta? Folosesti tu oare corect timpul ce iti este oferit? Incepi sa te gindesti mai mul la cei apropiati, sa petreci mai mult timp cu ei, atragi mai multa atentie la ceea ce le spui si cum o faci, incerci sa profiti de orice clipa petrecuta impreuna pentru a cunoaste nu doar coperta, ci si gustul bomboanei ascunse sub ea.

   

   Mi se scurge o lacrimă singuratică pe fondul de ten. Rimelul se întinde până la bărbie. Nu am nici o reacţie, doar plâng… mai calm ca niciodată. Firea mea vucalnică este astupată complet de melancolia în care stau îngropată. Simt un dor cumplit dupa acei pe care le-am pierdut si carora nu am reusit sa le spun cit de tare le iubesc. Spuneti mai des la acei apropiati aceste cuvinte, ei au nevoie de ele!

 

"Poezia este un mod de a trai.

Si, dupa ce traiesti ceea ce iti este destinat sa traiesti,

 poezia inseamna ceea ce lasi in urma.

Nimic altceva decat o umbra de aripi desenata pe cer."