Am văzut astăzi un vis. Un vînt răcoros mă conducea prin cîmpiile pustii ale dimineţii. Eram călare pe un cal negru ca pana corbului cu ochi rotunzi, mari şi sălbatici. Mirosul libertăţii îl înebunea. Un galop nebunaatic mă ducea înainte, prin mii de picături de ploaie, parcă alergînd după vînt cu dorinţa de al întrece, uitînd de acea lume sură, lăsînd-o în urmă, după orizont... unde răsarea soarele.
Era a treia noapte cînd adormeam cu gîndul la tine şi cu speranţa de a te întîlni în vis, dar înzădar. Ştiam că urmăreşti după mine şi cîteodată chiar auzeam cum prin gălăgiea geamului se strecoară a ta moale răsuflare. Simţeam că mă urmăreşti şi îmi veghezi somnul, îţi asumi riscul zi de zi pentru a mă proteja, eşti ca o ciaţa ce meru mă inconjoara.
A treia seară stau în apartamentul pustiu. Sunt nudă în faţa gîndurilor chinuitoare din creierul meu. Ele mă atacă. Trec prin mine ca printr-un sloi de apă rece. Mă doare. Sunt bortelită de cuvinte, de fraze banale, de imagini pustii. Aceasta mă face să recurg la ceea ce preţuiesc cel mai mult, la amintiri. Mă învălesc cu iele şi o căldură mîngăitoare ma acuprinde.
Şi totuşi mă simt slabita. Acel gol imens in piept ma anesteziaza. Mă aşez în faţa focului şi îmi aprind o ţigară. Fumul îmi împiedică respiraţia şi îmi taie privirea ostenită, dar e unica modalitate de a fi mai aproape de acea atmosferă care cîndva a fost doar anoastră.
Doamne, de ce s-a întîmplat astfel ?! Toate se întămpla cu un motiv. Care a fost motivul acestei pierderii? Sunt atîtea întrebări... de ce continui să iubeşti, dacă dragostea ta dispare in întuneric? La ce e bună suferinţa? De ce nu am spus nimic atunci cînd totul era bine? Unde a dispărut zîmbetul tău? De ce nu mai simt atingerea moale a braţelor atît de cunoscute? Unde a dispărut speranţa? ...unde ai dispîrut tu? Totul s-a sfîrşit aşa cum a început, brusc şi neaşteptat. Au rămas doar urme pe nisipul umed, dar şi acestea vor fi spălate de valurile timpului. Dacă aş şti... dacă aş şti că totul se va sfîrşi aşa, aş fi spus altfel, aş fi sărutat altfel, aş fi iubit altfel... dar e prea tîrziu, timpul s-a dus, şi dus a fos... Şi totuşi, nu sunt încă pregătită sa-ţi dau drumul. Vreau curaj! Doamne da-mi putere! Se spune că timpul vindecă totul, însă eu nu vreau să fiu vindicată! ...nu vreau să uit mirosul fularului tău ce era îmbibat cu aroma parfumului şi fumul ţigărilor, nu vreau să uit cum te uitai batjocoritor la mine cînd spuneam o prostie şi cît de dulce mă sărutai cînd strigam incontinuu din cauza unui flea... Nu vreau să fiu vindicată de la aceasta durere. E unica ce ma leaga de tine acum.
Îmi aminteam cum adormeai cu capul pe genunchii mei, iar eu îţi priveam îndelung chipul. O picătură de ploaie cade din cerul ochiului. Încerc să înec realitatea în apele vinului roşu, fac un gît din paharul pe jumătate gol, închid ochii şi... vad chipui tau rece, zugrăvit pe piatra rătăcită în cimitirul pustiu. Lacrimile se scurg incontinuu pe obraz şi cad pe foaia scrisă cu mii de cuvinte ce-mi alină durerea singurătpţii.
A treia seară stau în apartamentul pustiu. Sunt nudă în faţa gîndurilor chinuitoare din creierul meu. Ele mă atacă. Trec prin mine ca printr-un sloi de apă rece. Mă doare. Sunt bortelită de cuvinte, de fraze banale, de imagini pustii. Aceasta mă face să recurg la ceea ce preţuiesc cel mai mult, la amintiri. Mă învălesc cu iele şi o căldură mîngăitoare ma acuprinde.
Şi totuşi mă simt slabita. Acel gol imens in piept ma anesteziaza. Mă aşez în faţa focului şi îmi aprind o ţigară. Fumul îmi împiedică respiraţia şi îmi taie privirea ostenită, dar e unica modalitate de a fi mai aproape de acea atmosferă care cîndva a fost doar anoastră.
Doamne, de ce s-a întîmplat astfel ?! Toate se întămpla cu un motiv. Care a fost motivul acestei pierderii? Sunt atîtea întrebări... de ce continui să iubeşti, dacă dragostea ta dispare in întuneric? La ce e bună suferinţa? De ce nu am spus nimic atunci cînd totul era bine? Unde a dispărut zîmbetul tău? De ce nu mai simt atingerea moale a braţelor atît de cunoscute? Unde a dispărut speranţa? ...unde ai dispîrut tu? Totul s-a sfîrşit aşa cum a început, brusc şi neaşteptat. Au rămas doar urme pe nisipul umed, dar şi acestea vor fi spălate de valurile timpului. Dacă aş şti... dacă aş şti că totul se va sfîrşi aşa, aş fi spus altfel, aş fi sărutat altfel, aş fi iubit altfel... dar e prea tîrziu, timpul s-a dus, şi dus a fos... Şi totuşi, nu sunt încă pregătită sa-ţi dau drumul. Vreau curaj! Doamne da-mi putere! Se spune că timpul vindecă totul, însă eu nu vreau să fiu vindicată! ...nu vreau să uit mirosul fularului tău ce era îmbibat cu aroma parfumului şi fumul ţigărilor, nu vreau să uit cum te uitai batjocoritor la mine cînd spuneam o prostie şi cît de dulce mă sărutai cînd strigam incontinuu din cauza unui flea... Nu vreau să fiu vindicată de la aceasta durere. E unica ce ma leaga de tine acum.
Îmi aminteam cum adormeai cu capul pe genunchii mei, iar eu îţi priveam îndelung chipul. O picătură de ploaie cade din cerul ochiului. Încerc să înec realitatea în apele vinului roşu, fac un gît din paharul pe jumătate gol, închid ochii şi... vad chipui tau rece, zugrăvit pe piatra rătăcită în cimitirul pustiu. Lacrimile se scurg incontinuu pe obraz şi cad pe foaia scrisă cu mii de cuvinte ce-mi alină durerea singurătpţii.
„Viaţa este o epigramă al cărei ac înţepător este moartea” (Ugo Foscolo)
Комментариев нет:
Отправить комментарий