среда, 18 мая 2011 г.

" Vulturul rimează cu cerul în care zboară"


Heinrich Heine: „Englezul iubeşte libertatea ca pe soţia lui legitimă,
 francezul iubeşte libertatea ca pe o aleasă a inimii,
 germanul iubeşte libertatea ca pe o bătrînă bunică.”
 
Eu iubesc libertatea ca pe un vultur ce nu are frică
de nemărginitele înălţimi ale boltei cereşti.


   Era seară. Încă o seară în care aveam nevoie de inspiraţie. Nu mai aveam nimic de spus, de parcă totul s-a albit, sau totul s-a făcut negru, de parcă nimeni nu a mai simţit nimic din ceea ce simţeam eu atunci. Nu aveam cuvinte, nu aveam sentimente... ginduri? nici acestea nu treceau cenzura. Simţeam că dacă o să rămîn şi astăzi în faţa acelei linii de pornire, o să stau aşa încă un an, iar dacă o să rămîn încă un an, no să pot face acest pas nici o data. Dacă aştepţi momentul ideal, nici o dată no să te porneşti din loc. Pentru a face acel pas înainte aveam nevoie de o explozie, de o nebunie. Era anume acel moment!
   Mi-am luat aparatul de fotografiat  şi am plecat la vînătoarea cuvintelor, ideilor, imaginilor frapante. Încercam să văd lumea aşa cum vreau eu să fie, nu aşa cum este.
   Am ieşit în stradă.Mă simţeam ca într-un scaun de avion care începea brusc să cadă. Ma speriat o nesiguranţă arzătoare în propriile puteri. Totuşi mergeam înainte, pas cu pas. Vîntul revoltat se juca în părul meu. Treceam pe lîngă o vitrină şi din greşeală mi-am aruncat o privire către chipul plîns ce se reflecta în geam.Mi-am scos ruşinoasă un şerveţel şi am şters urmele de pe faţă. Îmi continuam stingherită drumul prin oraşul gol. Pămîntul semăna cu un mormînt. Încă o luptă pierdută. Încă o rană pe trupul cîndva fragil a vieţii mele. Sunt un luptător, un luptător cu propriile neajunsuri, eşecuri. Din această cauză cu greu îmi iert frica, slăbiciunea, greşeala. În fiecare zi duc o luptă sîngeroasă cu propriul eu, pentru a demonstra că nu sunt o fiinţă ce simpu  există, că sun o personalitate şi trăiesc!
  
   Atenţia mea a fos atrasă de o gălăgie tulburătoare ce venea din întuneric. De acolo a aparut o mulţime de maşini.Toate se îndreptau spre o casă mare din sfîrşitul străzii. Casa avea pereţi capitonaţi, în care se aflau uniforme albe, cu mîneci lungi, legate la spate. Aveam impresia că acele maşini erau lipsite de plăcerea conducerii, parcă erau sub hipnoză. Mergeau destul de repede avînd o idee fix - să ajungă la destinaţie. Această imagine alb-negru a unui haos total dispăru o dată cu închiderea obturatorului aparatului de fotografiat. Peste oraş s-a lăsat liniştea amurgului.
   Am venit încoace pentru a începe o nauă istorie, dar de unde să încep dacă totul s-a terminat? S-a scurs inutil în chiuveta neagră. Cînd ajungi într-un alt loc decît cel dorit ai doua oportunităţi
: sau pleci mai departe, sau te întorci înapoi. Eu am ales prima varintă şi aceasta a fost primul pas spre lumină. Ne ducem înspre viaţă, apoi spre moarte. Ne ducem cîteodată bine, iar cîteodată rău. Dar nici o dată nu trebuie să ştim unde păşim. Ne ghindim după instincte, după cum ne spune sufletul, spre ce ar trebui să facem de cînd ne naştem.
Durere, fericire, frică, deyamăgire, lumină...
   Mă opresc brusc din mers. Ridic capul şi văd o pasăre ce se înalţă deasupra, la sute kilometri depărtare şi de o asemenea măreţie, încît se umple întreaga bolta cerească cu un auriu arzător. Era un simbol al zborului ce îl eliberează pe om din limitele materiei inerte. Libertatea interioară mă acoperi cu un val rece. Nu se merită să ai libertate, dacă aceasta nu include şi libertatea de a face greşeli.
„Vulturul rimează cu cerul în care zboară”, omul cu lumea pe care şi-o crează...

Комментариев нет:

Отправить комментарий