Ma voi intoarce pe pamint sub forma de ploaie…

Voi iubitzi teatrul? Il iubitzi atit de tare incit il iubesc si eu? Imi place sa urmaresc dupa istoria ce se desfashoara in acea lume a mashtilor.

Teatrul, o lume de papusi
 ce danseaza hipnotic şi totusi amortzesc,
vorbesc, se rid si amutzesc,
te privesc adinc, zimbesc
itzi ating sufletul pustiu,
  tu pligi.. dar ei asa traiesc
ca un tunami peste gindul omenesc.
aplauze.. spectacolul a luat sfirshit
cortina jos, si.. multumesc.

Consider ca acotii sunt oameni exceptionali. Ei au posibilitatea sa traiesca viatza altor oameni, trecind de la personaj la personaj, simtind sufletul fiecaruia si toate acelea procese chimice din interiorul “papushilor nevazute” a acelei farse teatrle. Teatrul nu este viaţă în miniatură, ci viaţă mărită enorm. Ar fi banal sa spun ca “viatza mea e teatru”, viatza mea e viata. Simplu, sunt cucerita de atmosfera teatrala. De fiecare data cind se ridica cortina, parca sunt hipnotizata de piesa urmarita, comedies sau drama, nu importa, de fiecare data incerc sa suprapun viatza proprie cu viata eroilor piesei pentru a analiza de ce asa si nu altfel. Ma simt acolo alaturi de ei, resperind acelasi aer, trecind prin aceleasi sentimente si fiori. Uneori, in viata apar moment cind nu stiu cum sa reactionezi, ce sa raspund si ce mimica sa transit ca sa fiu inteleasa corect, aceste experimente stranii ma ajuta. Acelea “papuse”devin un fel de  profesorii ce fac parte din scoala mea proprie, din scoala educatiei sentimentelor.

Da, eu sunt in cautare. In cautarea propriului eu. Azi-mine, trebuie sa pasesc in alta viata, pe alt pamint, unde predomina alte reguli. Imi dau bine seama ca ma asteapta greutati si incercari. Dar eu déjà am reusit sa inteleg, soarta nu are simtul umorului. Ea sau construeste in pustiu, sau distruge megapolusurile pentru a zidi ceva mic, dar mult ma important.

 Merg doar inainte,prin intuneric, cu ochii inchisi. Sunt condusa in primul rind de intuitie. Ma simt o persoana ce a nimerit intr-un accident rutier si acum are amnezie. Care simte ca undeva este asteptata, ca cineva are nevoe de ea, si care stie ca neaparat trebuie sa ajunga  acolo pentru a spune, pentru a fi auzita si inteleasa.. Dar ce? Ce poate sa spuna o persoana nesigura in fiecare al doilea pas? Pentru a fi cunoscuta, pentru a fi ascultata, auzita shi inteleasa, trebuie in primul rind sa-tzi cunosti propriul eu! 

O femeie mia zis:

-         Nu plinge, copile, e o simpla geseala. Nu e prima si nici macar ultima. Sa nu-ti fie teama sa comiti greseli! Si sa nu-ti fie teama ca ele o sa te urmareasca pe parcursul vietii, corecteazale! Iar pe urma.. tot ce e mai interesant, e inainte. Chiar si aceea ce atit de tare iti place astazi, va fi in trecut. Priveste inainte! Si daca macar un om astazi este cu un gram mai fericit decit ieri din cauza ta, inseamna ca esti pe calea dreapta!

Eu nu caut sensul existentzei melea pe pamint. Eu traiesc, invat, incerc, gresesc, cad, dar ma scol, imi scutur genunchii si merg inainte! Nu sunt cuprinsa de setea formelor perfecte, insa destul de critic reactionez la propriele neajunsuri si esecuri. Aceasta imi ajuta la o oarecare dezvoltare in primul rind in interior. Caci nu e nimic mai important decit armonia sufletului cu lumea exterioara si capacitatea de a o pastra de la influenta ideilor care ma contrazic.

Traiesc asa cum vreau, usor si luminous. Nu am regrete, caci  nu stiu a-mi amagi inima. Traiesc asa cum pot, dar uneori am impresia ca  zbor contra vintului si daca ma relaxes macar pe o clipa, voi fi distrusa de muntii cruzi ai societatii. Iar in caz de voi cadea si voi muri, ma voi intoarce pe pamint sub forma de ploaie. Imi place sa urmaresc ploaia.. cum sute, mii, miliarde de picaturi mici de apa potoleste setae pamantului, sa urmaresc cerul tulburat si cum o raza de soare mica si firava isi se strecoara pentru a lumina drumurile…